Deep Purple la Bucuresti - un concert frumos pentru oameni cuminti

De fiecare data cand ies de la un concert rock, primul lucru care-mi vine-n minte este urmatorul: ar trebui sa ma apuc sa cant la chitara.

Sunt doar eu asa sau am sustinatori aici (printre voi)?

Din nefericire pe Deep Purple i-am vazut pentru prima oara in concert aseara, la Sala Polivalenta, un loc unde, sincer, sper sa nu se mai tina concerte de acest gen pentru ca este absolut plictisitor sa stai pe scaun si sa auzi un "Stai jos pentru ca nu vad scena" cand incerci sa te ridici si sa dansezi.

Dar stand jos pe scaun si dand din cap incet sa nu deranjez pe nimeni, am putut simti, chiar si asa, vibratiile pozitive, admiratia publicului pentru legendarii de la Deep Purple si, mai ales, acordurile halucinante de chitara.

Sunt convinsa ca Deep Purple reusea in trecut, in anii de glorie, sa faca un show mult mai impresionant, dar chiar si asa, pentru un concert sustinut intr-o tara in care oamenii prefera sa iasa din sala pentru inca un hot-dog in timp ce Steve Morse ne arata ce inseamna cu adevarat un solo de chitara, a fost bine.

Dupa cateva minute bune de Grimus, peste care am reusit sa trecem cu brio, pe la ora 21:00, trupa britanica a inceput concertul cu Into the fire si a continuat cu Strange Kind of Woman.

Solistul, Ian Gillian era foarte incantat de public si de felul in care trupa a fost primita. A vorbit de cateva ori cu noi: "Simt o energie pozitiva, minunat, sunteti absolut fantastici. Va multumim."

Au fost momente in care ma bucuram nespus ca sunt la acest concert si momente in care simteam cum publicul sta mult prea cuminte, de parca ne uitam cu totii la o piesa de teatru trista si nu la un concert rock.

Poate ca sunt de moda veche dar publicul, atat de cuminte pe cat spun unii ca a fost, mie mi s-a parut plicticos si anost.

Mi-ar fi placut mai multa energie, mai multa emotie, mai mult devotament. Dar poate, pana la urma, nici nu conteaza asta, pentru ca din public faceam si eu parte si la un moment dat simteam cu adevarat ca nu le pot arata cat de mult imi place ceea ce fac ei pe scena.

S-a cantat la Smoke on The Water, singura melodia la care publicul a reactionat asa cum trebuia, a fost si o melodie dedicata fostului clapar, Jon Lord, intitulata Above and Beyond iar Don Airey a interpretat la un moment dat si un fragment din Rapsodia Romana, lucru care m-a facut sa zambesc si sa aplaud ca un om nebun.

Concertul a durat aproape 2 ore si s-a sfarsit pe ritmurile melodiilor Hush si Black Night si, desi ne-am fi asteptat sa auzim si Child in Time sau Soldier of fortune, am asteptat degeaba.

Nu, nu s-a fumat in sala dar s-a baut intr-un mod decent si, probabil, fara incidente, asa cum m-as fi asteptat. Era destul de enervant sa tot vad oameni intrand si iesind in mod continuu dupa cate o bere sau o inghetata dar, pur si simplu, tind sa cred ca am eu ceva cu publicul de aseara, si-mi cer scuze daca exagerez.

Domnilor, doamnelor, Deep Purple e o trupa care va ramane in istorie si care va fi in inimile noastre pentru totdeauna. Daca aseara trupa a fost incantata de noi... si noi am fost incantati sa-i auzim si sa-i vedem.

Credit foto: Toma Nedelea

Eu personal voi ramane cu amintirea celor mai misto solo-uri de chitara, tobe si bass pe care le-am auzit vreodata. Mai jos vei gasi cateva clipuri din ceea ce am vazut aseara pentru a va convinge ca data viitoare cand astfel de trupe vin in Romania si in Bucuresti sa nu strambati din nas ci sa puneti mana sa va luati un bilet pentru ca e pacat.

Smoke on the Water si reactia publicului: