Sonisphere Ziua 3: Stone Sour si Alice in Chains

Stone Sour

Pentru cei care nu stiu, Stone Sour sunt o trupa infiintata de Corey Taylor. Pentru cei care nu stiu, Corey Taylor e solistul formatiei Slipknot. Pentru cei care nu stiu cine sunt Slipknot, welcome to the 21st century.

Slipknot nu trebuie neaparat sa-ti placa (mie de exemplu imi displac), insa e greu sa-i ignori. Ei bine, din fericire (cel putin pentru mine), Stone Sour nu sunt Slipknot, si am inteles din surse sigure ca nici iarna nu-i ca vara. Asemanari exista, diferente la fel (si intre iarna si vara, dar nu despre asta e vorba). La fel de alternative, nu la fel de heavy, si nici la fel de "nu metal", Piatra Acra se auto-prezinta ca o formatie de post-grunge alternative metal.

Mai mult un proiect al lui Corey decat o formatie in sine, depinzand de activitatea (sau mai bine zis de lipsa de activitate) Slipknot, Stone Sour nu are la activ decat 2 albume, al treilea, Audio Secrecy, urmand sa apara in vara acestui an. Insa lipsa cantitatii nu inseamna si o lipsa a calitatii, ba dimpotriva. Si acest lucru s-a vazut si in concertul de ieri.



Veniti pe scena dupa Anathema, au schimbat complet stilul, facand uitate orice urme de melancolie ramase ratacite prin public. Prima piesa, Mission Statement, este chiar de pe viitorul album, si daca e sa ne luam dupa ea, fanii au toate motivele sa astepte cu entuziasm Audio Secrecy. Impresie intarita si de modul in care au sunat The Bitter End si Digital, aceasta din urma dedicata noii generatii, care, conform spuselor lui Corey, "needs to fucking unplug" (dupa ce cu doar cateva minute mai inainte ne intrebase daca urmarim online evolutia trupei, si daca am ascultat ultimele melodii de pe pagina lor).

De-a lungul prestatiei, Corey a interactionat mult cu publicul intre melodii, dar si in timpul lor, reusind sa-i trezeasca si sa-i implice in concert pe marea majoritate a celor aflati la ora respectiva acolo. Un showman excelent, s-a agitat mult, a topait in continuu pe scena, a dat din maini, a strigat la public, a cantat, reusind sa faca cele 45 de minute sa para un concert in toata regula.



Setlistul a mai cuprins si alte piese excelente, din celelalte doua albume ale trupei, melodii cunoscute mai mult sau mai putin cunoscute de public. De altfel, Get Inside (de pe albumul ce poarta numele formatiei) a fost precedata de o scurta introducere,  "This one is from the very first Stone Sour album. How many fucking people heard the first fucking " (da, pare in mod special atasat de cuvant) "Stone Sour album?". Lipsa unui raspuns consistent l-a lamurit asupra situatiei, astfel ca a adaugat "I think it's about fucking time".



Restul melodiilor au fost de pe excelentul Come What(ever) May, si anume Made of Scars, Your God, foarte populara Through Glass (la care in sfarsit publicul a participat cantand alaturi de formatie, si nu doar dand din cap), Hell & Consequences, concertul fiind incheiat cu primul single al formatiei, si poate cea mai cunoscuta melodie a lor - 30/30 150. Dupa care Corey ne-a asigurat ca vor reveni curand si ne-a urat "Good fucking night", ramas fiind probabil pe ora de-acasa, pentru ca anterior ne mai anuntase si ca nu va uita aceasta noapte niciodata.

La noi s-a facut insa 18:45, si a urmat o pauza de aproximativ jumatate de ora, totul in aceasta zi de festival petrecandu-se destul de nemteste, conform programului, poate in onoarea celor de la Rammstein.

mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:

Alice in Chains

Pana la Rammstein insa au mai venit si Alice in Chains. Acestia sunt, pentru cei care nu-i cunosc, o piatra de hotar in ceea ce inseamna rockul modern (si chiar si mai putin modern). Infiintati la sfarsitul anilor '80 de Layne Staley, Alice N' Chains, cum se numeau la momentul respectiv, se imbracau in travesti si cantau speed metal, cu un repertoriu ce includea si un mare numar de coveruri Slayer. E insa mai potrivit ca ei sa cante mai degraba azi decat ieri, pentru ca ceea ce canta ei in zilele noastre e departe de thrash. Mai moderni, mai alternativi, mai grunge, mai rock, Alice in Chains au produs material de calitate, care le-a adus un public fidel si statutul de cult multi ani, insa in 2002, odata cu moartea lui Staley, se parea ca o pagina a istoriei grunge-ului se incheiase.

Iata insa ca, in 2005, Sean Kinney (bateristul Alice in Chains inca de la inceputuri) revitalizeaza formatia, cooptandu-l pe William DuVall (voce, chitara ritm),  line-up-ul actual mai incluzandu-i pe doi fosti membri, respectiv Mike Inez (chitara bass) si Jerry Cantrell (voce si chitara). Multumita acestei decizii de acum 5 ani, si a raspunsului mai mult decat pozitiv al fanilor, am avut astazi onoarea sa auzim live melodiile care in anii '90 erau ascultate de milioane de oameni, punand trupa in rand cu Nirvana si Pearl Jam. Onoarea a inceput, cum spuneam, la ora prevazuta in program, si ma repet pentru ca se intampla atat de rar asta la noi.



Dar sa revenim. Au intrat pe scena, i-am intampinat cu urale, ne-au raspuns cu "Buna seara, Bucuresti" (cred ca au fost singurii care s-au gandit sa ne salute inainte sa cante, si mai mult, au facut-o in romana) si au inceput. Prima pe lista a fost Them Bones de pe Dirt, si cu ocazia asta am putut sa ne dam toti seama ce alegere buna a facut Sean cand a ales sa colaboreze cu William DuVall. Vocea acestuia din urma este atat de asemanatoare cu a regretatului Staley, si face uz de ea atat de bine live, incat iti venea sa te intrebi daca nu cumva se face playback peste o inregistrare de calitate din '95.

Mai putin comunicativi decat Stone Sour, Alice in Chains au impresionat in schimb printr-o prestatie excelenta. Se simte faptul ca formatia a trecut (greu) peste pierderea celui ce i-a definit sound-ul, si ca au ajuns la o coeziune si o intelegere reciproca ce le permite acum sa evolueze iarasi la nivel maxim. Si desi problemele lui Staley cu drogurile sunt acum departe in trecut, ele si-au lasat amprenta, macar prin mesajul transmis, atat prin versuri, cat si prin muzica, de multe dintre cantece.




The show must go on, iar noul album, Black Gives Way to Blue, se axeaza in principal pe modul in care Alice in Chains invata sa-si continue existenta. Un exemplu ar fi Check My Brain, in care Sean isi descrie existenta de fost dependent de droguri in mijlocul Californiei si al tuturor tentatiilor. Tot de pe Black Gives Way to Blue au mai cantat si Acid Bubble (una dintre cele mai "heavy" melodii interpretate), insa in rest au decis sa se axeze mai mult pe piese mai vechi, ca Again (introdusa cu "this is Again, and Again, and Again, and Again", care s-a dovedit a fi o pacaleala, pentru ca au cantat-o doar o data :-), Rain When I Die (melodie pe care fanii au recunoscut-o din primele acorduri, si pe care au cantat-o impreuna cu formatia aproape cap coada), We Die Young, Angry Chair si altele.

Pentru final, au pastrat piesa Rooster, care a sunat excelent, fiind din nou ajutati si de public, si nu stiu sigur, dar cred ca am mai convins o formatie sa se reintoarca. Pana atunci, insa, mai sunt multe de vazut, si cea mai apropiata, la momentul respectiv, era chiar capul de afis al serii.

Toate cronicile de concert la Sonisphere le gasesti aici: muzica.metropotam.ro/Sonisphere

vezi mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:



Foto: Cristina Petrescu, Copyright ©Metropotam 2010

foto cu publicul din zilele 1-3 in galerie sau mai jos: