Recenzie concerte - Sonisphere Ziua 2: Slayer si Metallica
Slayer si Metallica, the big 2 of the big 4. Inainte insa de-a vorbi despre ei, as vrea sa salut revenirea lui Joey Belladonna la Anthrax. Ti-am simtit lipsa, Joey, ne-am bucurat sa te-auzim.
Aproape la fel de mult cum ne-am bucurat sa-l auzim pe Tom Araya. Daca Megadeth sau Anthrax ar putea oricand sa fie headlinerii unui concert in toata regula, Slayer i-a facut sa arate ca niste trupe de deschidere (ceea ce oarecum au si fost :), cel putin ieri). Tom canta cam de cand m-am nascut eu, si se cunoaste. In sensul pozitiv, al experientei capatate in atatia ani de rupt gurile diverselor targuri. Nu chiar cei mai vorbareti oameni din lume, cei de la Slayer au compensat printr-un spectacol de mare clasa, in forta, plini de o energie diabolica si de atat talent ca ar fi ajuns pentru doua alte formatii. Din fericire, era tot concentrat pe scena in fata noastra, si am avut privilegiul sa-l urmarim in actiune.
Si-au inceput prestatia cu melodia care da titlul ultimului lor album - World Painted Blood - si cei care inca nu aflasera de el (daca mai exista cineva) sunt sigur ca acum sunt prin magazine sau online sa si-l cumpere. In multe privinte, e o revenire la origini, iar melodia asta e reprezentativa pentru el. Banuiesc ca va deveni o piesa de baza din concertele lor viitoare, poate chiar cea care le va deschide concertele mult timp de-acum incolo. Intro-ul e ideal pentru asa ceva, si fanii Slayer (pentru ca dupa dupa concertul de ieri, sunt sigur ca toti au devenit macar un pic fani) au reactionat foarte bine, asa cum au continuat s-o faca si pe controversata (cel putin in SUA) Jihad de pe la fel de controversatul Christ Illusion.
Razboiul religios a fost urmat de o interogare care poate a parut un pic ciudata: "Are you ready for war?" cu invariabilul raspuns monosilabic din partea publicului. "ARE YOU READY FOR WAR?!" si am fost pregatiti, pentru ca a urmat War Ensemble. Good, old Slayer, din epoca Seasons in the Abyss.
Dave Lombardo isi intrase deja in ritm, batea cu ura in tobe, cu atata ura, ca cele doua monitoare din lateralele scenei au inceput sa dea rateuri. Poate nu era de la el, dar mie asa imi place sa cred. Au extins apoi ura cu care Dave isi pedepsea drum-kit-ul la nivel mondial - Hate Worldwide - apoi au revenit pe Seasons in the Abyss, pentru piesa omonima, urmata de Angel of Death, melodie pe care daca ar fi cantat-o ieri, ar fi dedicat-o poate, ca cei de la Paradise Lost, prietenilor lor din Orphaned Land.
O noua piesa de pe ultimul album, Beauty through Order, si o noua chitara model propriu Jeff Heineken, oops, adica Hanneman. De cealalta parte, Kerry nu s-a lasat nici el mai prejos, pe principiul ca intr-o formatie doua chitari sunt mai bune decat una singura, trei mai bune ca doua, si daca fiecare si-o mai si schimba pe a lui, vreo sapte sunt mai bune decat orice altceva.
Evident, asa cum o sugera de altfel si tatuajul ce se lafaia frumos pe bratul lui Tom, trebuia sa cante si Disciple. God Hates Us All, God Hates Us All (sau ar face-o, daca ar exista, cum am auzit din public). Roacherii, niste satanisti, la ce sa te-astepti?
Nu putea lipsi nici Mandatory Suicide, piesa care a produs iar deliciul publicului. Nu-mi aduc aminte cand am vazut ultima oara atatia roacheri la un loc, atat de entuziasti, atat de activi cum au fost la concertul Slayer. Au fost, banuim, poate vreo 40.000, si 40.000 de metalisti urati, nespalati si satanisti ar fi fost ceva de speriat. Noroc ca stereotipurile nu sunt "mandatory" si cei care au fost acolo, in marea lor majoritate, au ales sa le ignore sau n-au stiut de ele. A fost in schimb un cor imens pentru piesele celor de pe scena, cor pe care nu s-au sfiit sa-l foloseasca de cate ori era cazul.
Ne-au "folosit" cu folos si pe Chemical Warfare, dupa care ne-au dat mari emotii. Au multumit publicului si-au plecat. Obisnuiti cu experientele anterioare, cand singura trupa care-si permitea luxul unui encore erau headlinerii, am inceput sa ne agitam, sa ne foim, sa ne-ntrebam nedumerito-dezamagiti "Ce-i asta? Fara South of Heaven? Fara Raining Blood?". Ei bine, au revenit, a fost si South of Heaven, a fost si Raining Blood, and there was much rejoicing. And the servants applauded loudly in the kitchen. And they inquired "do you do children parties?" and the lord said unto them "no". But they pressed him, saying "go on, do another one". (*)
Cu asta insa, si-au luat definitiv la revedere de la noi, spre nemultumirea tuturor (nemultumire care ar fi existat indiferent cat ar mai fi stat pe scena), si a venit pauza. O ocazie in plus sa descoperim cat de multi oameni se stransesera acolo.
Intre Megadeth si Slayer facusem o mica excursie de unde eram pana la corturile Tuborg, pentru o bere doua trei. Din care era cat pe ce sa n-apucam sa ne intoarcem in timp util. Am decis deci ca ar fi mai intelept, mai ales avand in vedere fluxul constant de tricouri cu Metallica ce se apropiau de gardulet, sa stam tari pe metereze. Am facut-o, in parte si din cauza ca de-acum era suficient sa-ti gasesti vecinul cu cantitatea cea mai mica de sange in alcool, si sa-i mirosi respiratia. Putini, da' buni. Spiritul de camaraderie mai ajuta si el, cand cineva iti mai oferea o gura din berea lui, asa ca una peste alta ne-am descurcat, cel putin destul cat sa rezistam pana la inceputul ultimei parti.
vezi mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:
Si, desi s-a lasat asteptata poate mai mult decat era nevoie (tehnicienii isi terminasera de mult treaba, ora trecuta in program fusese si ea depasita), pana la urma au venit. S-a aprins intai ecranul gigantic de deasupra scenei, s-a auzit Extasy of Gold, lumea a inceput sa urle, pamantul a inceput sa se zguduie, daca nu stiai, ai fi zis ca e sfarsitul lumii. N-a fost sfarsitul lumii, a fost inceputul Concertului. Concert Cu Capital C, Creeping Death. Au aparut toti pe scena, Lars a dat in tobe, Kirk si-a chinuit chitara, Mr Trujillo a fandat pe scena cu bassul, James Alan Hetfield ne-a povestit frumos cum e cu moartea care se furiseaza, si noi ne-am facut datoria de traditie la orice concert Metallica: "Die! Die! Die! Die!...".
Sincer sa fiu, venisem cu asteptari putine, spre inexistente. Nu-i vazusem live recent, insa vazusem un dvd cu un concert, ascultasem albumele, si un metalhead batran ca mine, conservator si obosit, nu a apreciat directia aproape nu-metal pe care o abordasera, si care, cel putin pe dvd-ul pe care pusesem eu mana, se facea puternic simtita ca stil de interpetare inclusiv in piesele mai vechi. N-a fost insa cazul. Am inceput deci sa sper si, lo and behold, Metallica in 2010, in Bucuresti, a fost iarasi o formatie de thrash metal.
Tot de pe albumul Ride the Lightning a fost si urmatoarea piesa, For Whom the Bell Tolls, apoi au trecut la ceva un pic mai nou, dar la fel de bun - Fuel. Flacarile au luminat fetele tuturor, caldura s-a simtit pana departe iar chitara lui Kirk cu Dracula desenat pe ea a sunat bine, dar a si aratat bine pe monitoare, prim planul facand publicul sa erupa. Inapoi la chitara neagra, tocita de ani si ani de concerte, Kirk a terminat urmatoarea piesa,Harvester of Sorrow, Disposable Heroes cu un solo care le-a dat ocazia celorlalti sa faca o scurta pauza, incinsi probabil de efectele pirotehnice si de excesul de energie.
Pe partea superioara a scenei a fost montat un stativ cu o chitara acustica, si a fost momentul lui James, pentru ca si Kirk trebuia sa isi traga sufletul. A fost deci Fade to Black. Luminat din spate, James a dovedit ca stie si el cu corzile, si nu doar rythm. N-o sa mai mentionez participarea publicului, pentru ca, cu foarte mici variatii, ea a fost "in the red" la toate piesele.
A urmat o incursiune in perioada moderna a Metallica, cu doua piese de pe Death Magnetic, That Was Just Your Life si Cyanide, pe care n-o sa le comentez, pentru ca cineva mi-a spus o data "daca n-ai nimic pozitiv de spus, mai bine taci", si ocazional tind sa urmez sfatul.
Au revenit la perioada Black Album, cu Sad but True, la sfarsitul careia Robert a facut si el uz de bassul din dotare pentru un solo, urmat de o alta piesa de referinta - Welcome Home (Sanitarium). O noua piesa recenta, All Nightmare Long, si apoi luminile s-au stins la Romexpo. S-a facut liniste, o liniste care a fost sfasiata de zgomot de mitraliere, de explozii, in boxe si pe scena, flacari, si toti au zis ca unul "ONE!". A fost One, intradevar, inca o dovada ca Metallica poate sa livreze inca cele mai bune piese la cel mai inalt nivel.
Si totul ar fi fost perfect, daca nu ar fi urmat Master of Puppets, cu momentul jenant al serii. Spre sfarsitul concertului aveam sa vedem un cadru pe ecrane cu cheat sheet-ul aflat pe jos, in partea din fata a scenei: "Bucuresti, Romania / Creep / Bells / Fuel // etc...". Ei bine, se pare ca in partea inaltata din spatele scenei nu existau copiute pentru ca nici n-a ajuns bine acolo James, ca a si comis-o. "It's up to you, BUDAPEST!". Si macar daca ar fi prima oara, dar eu incep sa cred ca o face intentionat.
Am trecut insa peste asta, au trecut si ei (desi cineva probabil l-a atentionat, si in ce a mai ramas din concert, a spus Bucuresti la fiecare doua cuvinte), si chitara Ouija a lui Hetfield a mai invocat niste magie. Au cantatBlackened, Fight Fire with Fire, urmat de un nou solo al lui Kirk, mai bun decat primul, obligatoria Nothing Else Matters, valuri de manute si-au leganat mobilele si aparatele foto care au inlocuit de-acum complet traditionalele brichete, si a intrat Mos Ene.
Obositi probabil, gandul la un pui de somn a fost spulberat de monstruletul de sub pat, si cu Enter Sandman au incheiat cele 90 de minute regulamentare, ca tot e de sezon expresia. Ne-au spus noapte buna, au indeplinit formalitatile de rigoare, "am plecat" "nu plecati" "mai vreti?" "DA" "a, ok", s-au lasat deci chemati inapoi pe scena, si a urmat bisul.
Cum Anthrax facusera datoria de onoare de a-l mentiona pe Dio, incluzand un pasaj Heaven and Hell in mijlocul piesei Indians, restul s-au declarat multumiti, si n-au considerat ca ar mai fi necesar sa atinga acest punct sensibil. Metallica s-au gandit insa ca ar fi cazul sa-si onoreze idolii, respectiv cei pe care i-au anuntat ca fiind "the band that inspired us to play in the first place". Queen sa fie. Au cantat deci Stone Cold Crazy in varianta lor personalizata, mai thrash, mai cu nerv, mai cu un "fuck" pe ici, mai cu un "ooh yeahah" pe colo.
Au continuat bisul, cum era de asteptat, cu Hit The Lights si apoi James ne-a antrenat corespunzator pentru piesa cu care inchid de obicei "You only have to remember three words" ridica un deget "SEEK", al doilea deget "AND", al treilea deget si zeci de mii de voci "DESTROOOY!!". Putinele gaturi neragusite au facut tot ce era posibil pentru a se incadra in normalitate, asa ca ei au cantat, noi am urlat, ei s-au aratat multumiti, noi ne-am bucurat, ei ne-au multumit si ca sa evite sperantele desarte, si-au scos castile si ce electronica mai aveau pe ei, au aruncat pene in public, ne-au multumit inca o data, si dusi au fost. Ii mai asteptam, ca au promis.
Toate cronicile de concert la Sonisphere le gasesti aici: muzica.metropotam.ro/Sonisphere
vezi MULT mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:
Foto: Cristina Petrescu, Copyright ©Metropotam 2010
foto cu publicul din primele randuri in galerie si in slideshow-ul de mai jos:
Slayer
Aproape la fel de mult cum ne-am bucurat sa-l auzim pe Tom Araya. Daca Megadeth sau Anthrax ar putea oricand sa fie headlinerii unui concert in toata regula, Slayer i-a facut sa arate ca niste trupe de deschidere (ceea ce oarecum au si fost :), cel putin ieri). Tom canta cam de cand m-am nascut eu, si se cunoaste. In sensul pozitiv, al experientei capatate in atatia ani de rupt gurile diverselor targuri. Nu chiar cei mai vorbareti oameni din lume, cei de la Slayer au compensat printr-un spectacol de mare clasa, in forta, plini de o energie diabolica si de atat talent ca ar fi ajuns pentru doua alte formatii. Din fericire, era tot concentrat pe scena in fata noastra, si am avut privilegiul sa-l urmarim in actiune.
Si-au inceput prestatia cu melodia care da titlul ultimului lor album - World Painted Blood - si cei care inca nu aflasera de el (daca mai exista cineva) sunt sigur ca acum sunt prin magazine sau online sa si-l cumpere. In multe privinte, e o revenire la origini, iar melodia asta e reprezentativa pentru el. Banuiesc ca va deveni o piesa de baza din concertele lor viitoare, poate chiar cea care le va deschide concertele mult timp de-acum incolo. Intro-ul e ideal pentru asa ceva, si fanii Slayer (pentru ca dupa dupa concertul de ieri, sunt sigur ca toti au devenit macar un pic fani) au reactionat foarte bine, asa cum au continuat s-o faca si pe controversata (cel putin in SUA) Jihad de pe la fel de controversatul Christ Illusion.
Razboiul religios a fost urmat de o interogare care poate a parut un pic ciudata: "Are you ready for war?" cu invariabilul raspuns monosilabic din partea publicului. "ARE YOU READY FOR WAR?!" si am fost pregatiti, pentru ca a urmat War Ensemble. Good, old Slayer, din epoca Seasons in the Abyss.
Dave Lombardo isi intrase deja in ritm, batea cu ura in tobe, cu atata ura, ca cele doua monitoare din lateralele scenei au inceput sa dea rateuri. Poate nu era de la el, dar mie asa imi place sa cred. Au extins apoi ura cu care Dave isi pedepsea drum-kit-ul la nivel mondial - Hate Worldwide - apoi au revenit pe Seasons in the Abyss, pentru piesa omonima, urmata de Angel of Death, melodie pe care daca ar fi cantat-o ieri, ar fi dedicat-o poate, ca cei de la Paradise Lost, prietenilor lor din Orphaned Land.
O noua piesa de pe ultimul album, Beauty through Order, si o noua chitara model propriu Jeff Heineken, oops, adica Hanneman. De cealalta parte, Kerry nu s-a lasat nici el mai prejos, pe principiul ca intr-o formatie doua chitari sunt mai bune decat una singura, trei mai bune ca doua, si daca fiecare si-o mai si schimba pe a lui, vreo sapte sunt mai bune decat orice altceva.
Evident, asa cum o sugera de altfel si tatuajul ce se lafaia frumos pe bratul lui Tom, trebuia sa cante si Disciple. God Hates Us All, God Hates Us All (sau ar face-o, daca ar exista, cum am auzit din public). Roacherii, niste satanisti, la ce sa te-astepti?
Nu putea lipsi nici Mandatory Suicide, piesa care a produs iar deliciul publicului. Nu-mi aduc aminte cand am vazut ultima oara atatia roacheri la un loc, atat de entuziasti, atat de activi cum au fost la concertul Slayer. Au fost, banuim, poate vreo 40.000, si 40.000 de metalisti urati, nespalati si satanisti ar fi fost ceva de speriat. Noroc ca stereotipurile nu sunt "mandatory" si cei care au fost acolo, in marea lor majoritate, au ales sa le ignore sau n-au stiut de ele. A fost in schimb un cor imens pentru piesele celor de pe scena, cor pe care nu s-au sfiit sa-l foloseasca de cate ori era cazul.
Ne-au "folosit" cu folos si pe Chemical Warfare, dupa care ne-au dat mari emotii. Au multumit publicului si-au plecat. Obisnuiti cu experientele anterioare, cand singura trupa care-si permitea luxul unui encore erau headlinerii, am inceput sa ne agitam, sa ne foim, sa ne-ntrebam nedumerito-dezamagiti "Ce-i asta? Fara South of Heaven? Fara Raining Blood?". Ei bine, au revenit, a fost si South of Heaven, a fost si Raining Blood, and there was much rejoicing. And the servants applauded loudly in the kitchen. And they inquired "do you do children parties?" and the lord said unto them "no". But they pressed him, saying "go on, do another one". (*)
Cu asta insa, si-au luat definitiv la revedere de la noi, spre nemultumirea tuturor (nemultumire care ar fi existat indiferent cat ar mai fi stat pe scena), si a venit pauza. O ocazie in plus sa descoperim cat de multi oameni se stransesera acolo.
Intre Megadeth si Slayer facusem o mica excursie de unde eram pana la corturile Tuborg, pentru o bere doua trei. Din care era cat pe ce sa n-apucam sa ne intoarcem in timp util. Am decis deci ca ar fi mai intelept, mai ales avand in vedere fluxul constant de tricouri cu Metallica ce se apropiau de gardulet, sa stam tari pe metereze. Am facut-o, in parte si din cauza ca de-acum era suficient sa-ti gasesti vecinul cu cantitatea cea mai mica de sange in alcool, si sa-i mirosi respiratia. Putini, da' buni. Spiritul de camaraderie mai ajuta si el, cand cineva iti mai oferea o gura din berea lui, asa ca una peste alta ne-am descurcat, cel putin destul cat sa rezistam pana la inceputul ultimei parti.
vezi mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:
Metallica
Si, desi s-a lasat asteptata poate mai mult decat era nevoie (tehnicienii isi terminasera de mult treaba, ora trecuta in program fusese si ea depasita), pana la urma au venit. S-a aprins intai ecranul gigantic de deasupra scenei, s-a auzit Extasy of Gold, lumea a inceput sa urle, pamantul a inceput sa se zguduie, daca nu stiai, ai fi zis ca e sfarsitul lumii. N-a fost sfarsitul lumii, a fost inceputul Concertului. Concert Cu Capital C, Creeping Death. Au aparut toti pe scena, Lars a dat in tobe, Kirk si-a chinuit chitara, Mr Trujillo a fandat pe scena cu bassul, James Alan Hetfield ne-a povestit frumos cum e cu moartea care se furiseaza, si noi ne-am facut datoria de traditie la orice concert Metallica: "Die! Die! Die! Die!...".
Sincer sa fiu, venisem cu asteptari putine, spre inexistente. Nu-i vazusem live recent, insa vazusem un dvd cu un concert, ascultasem albumele, si un metalhead batran ca mine, conservator si obosit, nu a apreciat directia aproape nu-metal pe care o abordasera, si care, cel putin pe dvd-ul pe care pusesem eu mana, se facea puternic simtita ca stil de interpetare inclusiv in piesele mai vechi. N-a fost insa cazul. Am inceput deci sa sper si, lo and behold, Metallica in 2010, in Bucuresti, a fost iarasi o formatie de thrash metal.
Tot de pe albumul Ride the Lightning a fost si urmatoarea piesa, For Whom the Bell Tolls, apoi au trecut la ceva un pic mai nou, dar la fel de bun - Fuel. Flacarile au luminat fetele tuturor, caldura s-a simtit pana departe iar chitara lui Kirk cu Dracula desenat pe ea a sunat bine, dar a si aratat bine pe monitoare, prim planul facand publicul sa erupa. Inapoi la chitara neagra, tocita de ani si ani de concerte, Kirk a terminat urmatoarea piesa,
Pe partea superioara a scenei a fost montat un stativ cu o chitara acustica, si a fost momentul lui James, pentru ca si Kirk trebuia sa isi traga sufletul. A fost deci Fade to Black. Luminat din spate, James a dovedit ca stie si el cu corzile, si nu doar rythm. N-o sa mai mentionez participarea publicului, pentru ca, cu foarte mici variatii, ea a fost "in the red" la toate piesele.
A urmat o incursiune in perioada moderna a Metallica, cu doua piese de pe Death Magnetic, That Was Just Your Life si Cyanide, pe care n-o sa le comentez, pentru ca cineva mi-a spus o data "daca n-ai nimic pozitiv de spus, mai bine taci", si ocazional tind sa urmez sfatul.
Au revenit la perioada Black Album, cu Sad but True, la sfarsitul careia Robert a facut si el uz de bassul din dotare pentru un solo, urmat de o alta piesa de referinta - Welcome Home (Sanitarium). O noua piesa recenta, All Nightmare Long, si apoi luminile s-au stins la Romexpo. S-a facut liniste, o liniste care a fost sfasiata de zgomot de mitraliere, de explozii, in boxe si pe scena, flacari, si toti au zis ca unul "ONE!". A fost One, intradevar, inca o dovada ca Metallica poate sa livreze inca cele mai bune piese la cel mai inalt nivel.
Si totul ar fi fost perfect, daca nu ar fi urmat Master of Puppets, cu momentul jenant al serii. Spre sfarsitul concertului aveam sa vedem un cadru pe ecrane cu cheat sheet-ul aflat pe jos, in partea din fata a scenei: "Bucuresti, Romania / Creep / Bells / Fuel // etc...". Ei bine, se pare ca in partea inaltata din spatele scenei nu existau copiute pentru ca nici n-a ajuns bine acolo James, ca a si comis-o. "It's up to you, BUDAPEST!". Si macar daca ar fi prima oara, dar eu incep sa cred ca o face intentionat.
Am trecut insa peste asta, au trecut si ei (desi cineva probabil l-a atentionat, si in ce a mai ramas din concert, a spus Bucuresti la fiecare doua cuvinte), si chitara Ouija a lui Hetfield a mai invocat niste magie. Au cantat
Obositi probabil, gandul la un pui de somn a fost spulberat de monstruletul de sub pat, si cu Enter Sandman au incheiat cele 90 de minute regulamentare, ca tot e de sezon expresia. Ne-au spus noapte buna, au indeplinit formalitatile de rigoare, "am plecat" "nu plecati" "mai vreti?" "DA" "a, ok", s-au lasat deci chemati inapoi pe scena, si a urmat bisul.
Cum Anthrax facusera datoria de onoare de a-l mentiona pe Dio, incluzand un pasaj Heaven and Hell in mijlocul piesei Indians, restul s-au declarat multumiti, si n-au considerat ca ar mai fi necesar sa atinga acest punct sensibil. Metallica s-au gandit insa ca ar fi cazul sa-si onoreze idolii, respectiv cei pe care i-au anuntat ca fiind "the band that inspired us to play in the first place". Queen sa fie. Au cantat deci Stone Cold Crazy in varianta lor personalizata, mai thrash, mai cu nerv, mai cu un "fuck" pe ici, mai cu un "ooh yeahah" pe colo.
Au continuat bisul, cum era de asteptat, cu Hit The Lights si apoi James ne-a antrenat corespunzator pentru piesa cu care inchid de obicei "You only have to remember three words" ridica un deget "SEEK", al doilea deget "AND", al treilea deget si zeci de mii de voci "DESTROOOY!!". Putinele gaturi neragusite au facut tot ce era posibil pentru a se incadra in normalitate, asa ca ei au cantat, noi am urlat, ei s-au aratat multumiti, noi ne-am bucurat, ei ne-au multumit si ca sa evite sperantele desarte, si-au scos castile si ce electronica mai aveau pe ei, au aruncat pene in public, ne-au multumit inca o data, si dusi au fost. Ii mai asteptam, ca au promis.
Toate cronicile de concert la Sonisphere le gasesti aici: muzica.metropotam.ro/Sonisphere
vezi MULT mai multe imagini in galerie sau in slideshow-ul de mai jos:
Foto: Cristina Petrescu, Copyright ©Metropotam 2010
foto cu publicul din primele randuri in galerie si in slideshow-ul de mai jos:
Setlist Metallica
Sonorizare
Am si eu o doleantza... Specialistii care s-au ocupat de sonorizarea acestui eveniment sa se intoarca la pus manele si house la cumetrii, si sa lase rock-ul in pace.
Bass-ul ineca tot si erau melodii pe care desi le cunosteai iti lua secunde bune sa le recunosti. E inadmisibil ca la acest nivel sa pompeze vocea in ritmul bass-ului, datorita compresiei.
Domnu' Marcel Avram sau cine pizda mamii voastra a vandut bilete in valoare de peste 2 mil $, LASA-NE CU "FESTIVALE" ROCK UNDE NU POTI SA AUZI MUZICA.
Comentariu nou
Punk : De asta m-am plans si eu in recenziile de la primele doua zile. Pe bune, sunetistii aia cred ca au lucrat cu Compact si Rosu & Negru in trecut, altfel nu-mi explic. Bass la maxim si microfoane infundate...Paradise Lost au intrerupt reprezentatia, Mustaine si-a reglat microfonul. La ce-au fost bune cele 20 de minute de probe dinaintea trupelor ?
metalica
.metallica in Romania?
mea culpa
am comis-o, imi cer scuze si pe aceasta cale :). intre notitele prost scrise de la concert, memoria scurta, si lista cu ce ne asteptam sa cante, am trecut intradevar gresit doua melodii (alea doo indicate de Alexandra). fixed now. multumesc de atentionare.
hm..
N-am fost la festival, insa uitindu-ma la pozele cu Slayer vad ca bateristul nu seamana neam cu Dave Lombardo. N-o fi fost altul?
Comentariu nou
apropo de foto cu bateristi, scuze eterne pentru imposibilitatea de a-i prinde pe acestia, de la orice trupa, intr-un cadru decent: scena foarte inalta, metropotamul juma' de buletin.
ce inseamna ...
... "Si macar daca ar fi prima oara, dar eu incep sa cred ca o face intentionat."
am fost si in '99 si in 2008 si nu a gresit deloc - a comis-o acum in mod nevinovat dar nu e un capat de lume: orgolii mari intr-o tara mica
@ionut - Dave Lombardo a fost - s-a tuns si si-a pus sapca
Mda..Ionut
Ionut Cred ca esti praf...Daca nu stii cum arata Lombardo.Ce crezi Kerry King e de fapt tasu?!
draga Gherţuş,
esti un fin psiholog