Sonisphere Ziua 2: Anthrax si Megadeth

Anthrax

Probabil multi dintre voi au inceput ziua a doua de festival ascultand Anthrax de dincolo de gard, si nu pentru ca de acolo s-ar fi auzit mai bine. Eu am ajuns in jur de 4 si am avut oaresce emotii cand am vazut norodul randuit cumsecade la ditamai coada. Asa e cand organizatorii nu dau atentie logisticii si iti recomanda in schimb sa vii cu 2 ore mai devreme. Din fericire am razbit in timp util astfel incat sa ma bucur integral de prestatia scenica a baietilor si sa mai am timp si de aruncat un ochi in multime.

Public frumos si variat, de la tricoul negru standard la tinuta scrobita de birou, de la topless la trei randuri. De sunci. Si la capitolul varsta era o varietate destul de mare, multi peste 40 de ani, dar si cateva tinere vlastare ale rockerimii de maine. Am vazut un pusti de vreo 10 ani cu berea in mana si m-a socat un pic. Cred ca de fapt m-am simtit prost fiindca eram in mana cu paharul de suc de portocale... Un prieten zicea ca tipele de la concerte arata mai bine acum decat acum 20 de ani. Mi se pare normal, acum 20 de ani era la moda stilul grunge. In orice caz, trebuie sa-l cred pe cuvant cu tipele, pentru ca eu de obicei ma uit dupa tipi. L-a remarcat cineva pe nenea care aducea izbitor cu Peter Steele? Azi purta un tricou pe care scria Immortal. Ironic de-a dreptul.

Cat despre Anthrax, au parut si ei preocupati de factorul timp. Scott Ian puncta in deschidere ca au trecut 29 de ani de cand canta si abia acum au reusit sa ajunga in Romania. As fi preferat s-o faca prin '93 sau '94 cand, ascultand "Sound of White Noise", realizam ca plecarea lui Belladonna si inlocuirea sa cu John Bush a fost unul dintre cele mai fericite accidente muzicale. "Sound of White Noise" a reprezentat cea mai inalta performanta muzicala a grupului (de pana atunci si de dupa), debutand direct pe locul 7 in topul Billboard.

Mica lectie de istorie muzicala incheiata, pentru toti aceia care au stat la coada la jetoane sau au mancat mici in timp ce se-ntrebau retoric "cine dracu' mai sunt si astia", recomand calduros albumul "Sound of White Noise" din 1993. Suna foarte diferit de concert, dar asta nu e un lucru rau. Prestatia scurta dar plina de energie a trupei Anthrax a reprezentat un mic "Best Of", trecand prin toate albumele, mai putin ultimele 4 (inregistrate cu John Bush la voce).


Foto: Petru Groza

Playlistul de la Bucuresti nu a diferit mult de celalalte din turneul Sonisphere. Anthrax a deschis cu "Caught in a Mosh", genul de piesa pe care iti vine sa te imbrancesti de necunoscuti fara niciun motiv aparent, sau sa dai ritmic din cap parand ca esti un bun cunoscator al repertoriului. Au urmat "Got the Time" (cu o linie nebuna de bas si un ritm alert molipsitor), "Madhouse", "Be All, End All" si "Antisocial". Daca ati vazut macar o data un clip cu Anthrax si ati privit cu atentie, atunci prezenta oamenilor pe scena ar fi trebuit sa va uimeasca. Macar putin. Pe langa faptul ca au sunat extraordinar de bine si de omogen, oamenii aia pareau neschimbati. Felul cum aratau, cum se miscau pe scena, si piesele alese, wow, si mai zice lumea ca inca nu s-a inventat calatoria in timp...


Foto: Petru Groza

Nu puteau lipsi din playlist "Indians", "Metal Thrashing Mad" si "I am the Law", numai bune de dat din pleata. Din pacate Anthrax nu au avut nici o piesa noua pentru simplul motiv ca mult asteptatul album "Worship Music" nu a fost lansat in octombrie 2009 asa cum fusese anuntat initial. Din punctul asta de vedere Anthrax sunt singurii de pe afisul acestei seri care se "lauda" cu un ultim album de acum 7 ani, toate celelalte formatii promovand albume de anul trecut (sau din 2008 - vezi Metallica).

As vrea sa spun ca nu mi-a placut fara John Bush, as vrea sa le gasesc nod in papura, dar nu pot. M-am simtit bine, m-am simtit energizata, cam ca atunci cand incerc sa scot stecherul din priza cu mainile ude... Adevarul e ca singura mea frustrare la festivaluri este timpul prea scurt alocat trupelor de deschidere.

Acelasi regret la Megadeth.

Megadeth

Mustaine a aparut pe scena intr-o cămeşă alba, simpla si, tocmai cand ne gandeam ca ne va recita poezie, a inceput furtunos cu rifurile inconfundabile din "Holy Wars", pleata sa blonda si ondulata zbatandu-se la unison cu a rockerului venit cu mic, cu mare sa prinza istorica zi in care The Big Four au cantat pe aceeasi scena. Ca tot vorbeam mai devreme de accidente muzicale fericite, daca Mustaine nu pleca din Metallica in 1983, azi am fi avut pe scena doar The Big Three.



Spre deosebire de Manowar seara trecuta, care timp de 5 minute au vorbit aparent in romana, in loc sa cante o piesa in plus, Megadeth au fost destul de rezervati la capitolul discutii cu publicul, preferand sa se exprime prin muzica. Din cele 11 piese care s-au putut auzi timp de o ora, una singura a fost de pe albumul de anul trecut, "Endgame", in rest oamenii au trecut relaxat dar cu profesionalism prin toate hiturile pe care de fapt am fi dorit sa le auzim la un concert de acest calibru. In afara de "A Tout Le Monde", situata strategic in mijlocul playlistului ca sa-si mai traga si omul oleaca sufletul, toate celelalte piesele au incalzit publicul, pregatindu-l pentru atacul Slayer de mai tarziu.



S-a inceput in forta cu "Holy Wars" si "Hangar 18" de pe "Rust in Peace", album care implineste in cateva luni 20 de ani de la lansare. N-o sa comentez despre cat de tineri sau nu ne face asta sa ne simtim, da' vorba unui prieten: "s-a facut o medie de varsta si s-au ales piesele mai vechi". Foarte corect, n-a intrat nimic de pe albumele din 1999, 2001, 2004 sau 2007, dar nici n-am auzit pe cineva sa se planga de lucrul asta. "Head Crusher" de pe albumul de anul trecut s-a lipit excelent de celelalte piese de pe "Rust in Peace", deoarece "Endgame" reprezinta o intoarcere la stilul muzical mai vechi al trupei, avand niste rifuri mai agresive si niste linii melodice mai putin ingaduitoare. Producatorul albumului "Endgame" l-a descris in 3 cuvinte relevante: "old-school Megadeth".

 


Au urmat "In My Darkest Hour" si "Skin O' My Teeth" si la cea din urma mi-am amintit de vremurile cand versurile nu erau la un clic distanta pe Google, si cand slangul nu era asa usor de descifrat. Mi-a luat ceva pana am aflat ce inseamna... Oricum, langa mine era o gasca mai putin nostalgica, preocupata nu neaparat de partea lingvistica sau insemnatatea versurilor, cat de datul din cap si de urlatul fioros printre galgaiturile de bere. Bere care a insuflat suficient talent in toata lumea prezenta pentru a canta la unison "A tout le monde, a tout mes amis, je vous aime, je dois partir" sau alte lucruri pentru care se spune ulterior "pardon my French"...



Dupa micul moment liric au urmat "Hook In Mouth" si "Trust", doua piese la 10 ani distanta una de cealalta. Nu si pe scena, insa. Trupa a sunat incredibil de unitar, foarte legat si foarte misto. "Countdown to extinction" a fost si el reprezentat corespunzator pe final, cu "Sweating Bullets" si "Symphony Of Destruction", concertul incheindu-se magistral cu "Peace Sells".

Cu Megadeth inca tiuindu-mi in urechi, pauza pana la Slayer a trecut foarte repede.

Toate cronicile de concert la Sonisphere le gasesti aici: muzica.metropotam.ro/Sonisphere

vezi mai multe foto in galerie sau in slideshow-ul de mai jos



Foto Megadeth: Cristina Petrescu, Copyright ©Metropotam 2010

foto cu publicul din primele randuri in galerie si in slideshow-ul de mai jos: