Europavox 2010 - Ziua 3: The Kissaway Trail, Plastiscines, Peter Doherty etc.

Ultima zi de Europavox a inceput cu trei baieti din Finlanda care impartasesc acelasi nume de familie si aceeasi pasiune pentru rockul psihedelic din anii '60: Joensuu 1685.  N-au sunat rau deloc, dar au fost un pic cam lenti si repetitivi, iar lumea, dupa primele trei piese, incepuse sa paraseasca sala, pentru a-si umple paharele de bere si pentru a o lua incet la picior spre sala Magic Mirrors, unde Mazgani isi acorda instrumentele.

 
^{Joensuu 1685 (FI) - mai multe poze pe 100eyes}

Mazgani nu a strans decat o mana de oameni in fata scenei, majoritatea curiosi sa-l vada si sa-l auda pe luso-iranianul care incearca sa calce pe urmele idolilor sai: Nick Cave si Leonard Cohen - nu cu foarte mare succes, dar cu cateva piese care promiteau destul de mult. Ne-a cantat despre suferinta, durere, singuratate, un amestec care ne-a facut sa ne dorim sa mai vedem un pic soarele de afara.


^{Mazgani (PT) - mai multe poze pe 100eyes}

Odata iesiti din Magic Mirrors nu ne-am mai intors la Mazgani, pentru ca oricum voiam sa-i prindem pe baietii de la The Kissaway Trail. Ajunsi in sala mare, chiar in mijlocul primei piese a danezilor, am ramas surprinsi, la modul cel mai placut. Pe scena erau imprastiati cei sase membri ai trupei, fiecare concentrandu-se pe instrumentele sale si pe bucata lui, iar impreuna isi construiau treptat piesele pline de o energie exploziva. In acest sens, ce-a de-a doua lor piesa, New Year (sau a treia, 61), ar fi cel mai bun exemplu. Greu de spus cine conduce trupa sau cine este solistul acesteia, pentru ca toti se implica si toti contribuie la backing vocals, in cor, iar efectul este Wow. 

Concertul lor a fost impresionant, cu o prezenta scenica puternica si piese antrenante - o buna doza de vitalitate foarte revigoranta. Au cantat: Painter, New Year, 61, New Lipstick, Beat Your Heartbeat, Friendly Fire, Smother + Evil = Hurt, SDP - toate au intrat pe lista noastra de piese preferate :).

 
^{The Kissaway Trail (DK) - mai multe poze pe 100eyes}

Dupa concertul danezilor, am aruncat un ochi si o ureche si prin Le Foyer, unde grecii de la Mary's Flower Superhead incercau un disco-punk, care a cazut destul de rapid intr-un pop-rock destul de banal. Cu toate acestea, ne-am zbenguit si noi pe vreo doua piese de-ale lor, dintre care The Boy You Can't Destroy ne-a ramas si acum in cap.


^{Mary's Flower Superhead (GR) - mai multe poze pe 100eyes}

Au urmat Plastiscines pe scena mare si in fata unui public numeros. Un must see, asa cum spuneau toti cei cu care am vorbit in drum spre concertul lor sau la coada de la standul de bere. Ajunsi inauntru, ni s-au parut absolut ne justificate multimea de oameni care se zbenguiau in fata scenei si recomandarile on the go/ the road, sau cel putin exagerate. Plastiscines este o trupa de fete emancipate, stridente si saltarete, ce abia au trecut de pubertate si se mandresc cu statutul de Bitch, pe care-l canta cu mandrie. Piesele sunt destul de stupide, mai mult pentru fetitele carora le place sa-si dea aere punkish fara sa paraseasca sfera confortabila de MTV-mainstream.  

Plasticines au fost slabute, dizgratioase pe scena si overrated.


^{Plastiscines (FR) - mai multe poze pe 100eyes}

Am plecat sa-i prindem mai bine pe Funeral Suits, irlandezii care canta un rock alternativ cu accente de punk si care si-au inceput concertul prin a pune pe scena, la loc de cinste, o sticla de scotch, probabil marca lor preferata. Dar si prin a intarzia 5 minute pentru a fuma "unu' mic", inainte de concert - lucru care le-a taiat orice inhibitie sau emotie, dar i-a si debusolat, dupa intro incurcandu-se si luandu-si la revedere in franceza, apoi cerandu-si scuze si spunand ca, de fapt, voiau sa spuna "multumim".  

De asemenea, au avut si un apetit foarte mare pentru bass, dandu-l la maximum si transformand doapele de urechi care se imparteau la intrare sa fie absolut inutile. Cu toate acestea, concertul lor a fost destul de interesant, baietii nu au mimat punkul, ci chiar l-a reprezentat asa cum trebuie. Au cantat: Hands Down By Your Side, Black Lemonade, Stars Are Spaceships, Start Of The End, Adventures/Misadventures, We Only Attack Ourselves, Now We're Moving Now We're Free, Screen Test, Florida, I Still Love The High, Machines 2.


^{Funeral Suits (IR) - mai multe poze pe 100eyes}

Inainte de Peter Doherty, am trecut rapid si pe la Magic Mirrors, pentru a ne lamuri de ce atat de multa lume se inghesuia la propriu sa-l vada pe Arno. Ne-am convins rapid, dupa primele piese si dupa ce am scanat un pic fetele din public, trecute de prima tinerete. Arno s-ar traduce la noi printr-un Cotabita mai hedonist, dar cam pe aceeasi lungime de unda si cam cu aceeasi prestatie scenica. Din cate am inteles, concertul sau s-a lungit pe vreo 20 de piese, noi am plecat dupa primele trei, pentru a-l prinde pe Doherty.


^{Arno (BE) - mai multe poze pe 100eyes}

Nu cred ca mai trebuie sa mentionez, ca Peter Doherty a umplut pana la refuz sala mare de la Le Cooperative de Mai. Oricat de antipatic ar fi unora sau multora, Peter Doherty stie foarte bine cum sa nasca fascinatie, cum sa atraga priviri si curiozitati, cum sa se joace de-a loserul si sa aiba un succes infernal. Dupa ce si-a dezbracat imaginea de punker si a devenit un tabloid icon, dupa ce a renuntat la Babyshambles si The Libertines, dar si la Kate Moss, Doherty s-a gandit ca n-ar strica sa imbrace hainele de poet visator si melancolic si sa-si cante durerea si dezamagirile la chitara acustica.    

Asa a aparut pe scena la Europavox, cu o palarie pe cap, o sticla de vin si o chitara, in timp ce, din cand in cand prin spatele lui au mai topait si niste balerine fluturand steagul Marii Britanii, cu care Doherty, la un moment dat, si-a sters transpiratia - voila.



^{Peter Doherty (UK) - mai multe poze pe 100eyes}

Inainte sa termine sticla de vin rosu si sa i se coloreze buzele in mov, francezii din public l-au intrebat ironic daca-i plac vinurile frantuzesti si mai ironic, Doherty le-a raspuns: "Sigur ca da, dupa patru pahare orice vin e bun."

I-am auzit pe multi plangandu-se ca Doherty nu stie sa cante la chitara acustica, ceea ce nu este deloc adevarat. Chitara lui Doherty a sunat excelent si versatil, iar in combinatie cu vocea sa inconfundabila si versurile sale sincere, rezultatul a fost foarte placut, aplaudat in continuu de public, iar orchestra cu care mai canta in alte ocazii ar fi fost in plus.

Concertul a tinut mai bine de-o ora, s-au auzit piese precum You Can't Stand Me Now, What a Waster, Last Of The English Roses, For Lovers, I Am The Rain, Music When The Light Go Out etc., s-a cerut insistent bis, dar Doherty n-a raspuns, depasind oricum timpul care-i fusese alocat.   

Si astfel s-a terminat festivalul Europavox, cu o vedeta care si-a creat deja un statut de pop icon si cu un concert de zile mari, asta desi, personajele principale ale acestui festival au fost trupele mici, inca nedescoperite si promovate la adevarata lor valoare. Asa cum am mai spus, Europavox este unul dintre festivalurile europene care sunt un eye/ear-opener in materie de muzica, trupe si artisti europeni.  

Vezi toate pozele din Ziua 3 pe 100eyes
Vezi cum a fost in Ziua 1 de Europavox
Vezi cum a fost in Ziua 2 de Europavox