Concert: Iron Butterfly, un clasic rezistent timpului

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Cand am auzit ca Iron Butterfly vor sosi la Bucuresti, am fost putin circumspect. Am crescut cu ceea ce poate fi considerat "classic rock", insa vremurile trec peste trupe si nu intotdeauna frumos. Am vazut asta deja la concertul Nazareth, care a inaugurat seria de concerte "classic rock" ce marcheaza 4 ani de existenta a Hard Rock Cafe in Romania. O trupa care mi s-a parut obosita, un concert care m-a lasat cu suficiente regrete incat sa-mi spun ca anumite lucruri trebuie sa se incheie cat inca mai arata bine.

Tocmai de aceea am mers la Iron Butterfly cu o anume teama.

Seara a fost deschisa de Raygun Rebels. Trupa germano-americana s-a infiintat prin 2007 si are ca motto sintagma "rock'n'roll...simple, loud and in your face". Ceea ce am primit a fost o portie de ceva ce semana foarte bine cu un heavy/glam/hair metal, dar departe de stralucirea anilor in care stilul era in voga.

Raygun Rebels Raygun Rebels

Pe parcursul celor cateva piese pe care le-au cantat mi-am adus aminte fie de Poison, fie de la L.A. Guns, fie de Skid Row. Show-ul nu a iesit nici el din tiparele deja amintite. Solistul Danny Raygun incerca sa ne aduca aminte de Sebastian Bach, Axl Rose si Bret Michaels, din nefericire fara a dispune de vreuna din calitatile care i-au consacrat pe cei enumerati. Dom Raygun, chitaristul trupei, se comporta si el ca in mijlocul erei in care genurile respective erau la putere, mergand pana la tavalitul pe scena, acesta putand fi socotit unul din punctele forte ale spectacolului oferit.

Raygun Rebels Raygun Rebels

Altfel, sesizand apatia publicului (trebuie spus ca intre scena si public a existat, pe toata durata recitalului, o portiune de cativa metri absolut goala...), Danny Raygun si-a tinut publicul in priza intreband, in mod repetat, "are you ready for Iron Butterfly, Bucharest?". Nu cred ca a facut parte din contract, ci doar modalitatea de a obtine un raspuns din partea celor prezenti.

Desi Raygun Rebels nu sunt chiar niste necunoscuti si au obtinut ceva aprecieri, eu personal nu le prevad un viitor, mai ales prin prisma faptului ca imita un lucru si nu se integreaza acestuia. Poate gresesc eu, dar tot ce am simtit la fata locului a fost ca asist la un rezultat slab al indigo-ului.

Si soseste momentul in care Iron Butterfly urca pe scena.

La prima vedere, am un soc. Martin Gerschwitz, claparul, e in trening si maieu. La tobe se desfasoara Ron Bushy, de asemenea in maieu. In fata, pe un scaun mai inalt, Lee Dorman, basistul, in blugi, ghete de iarna si cu o sapca pe care a intors-o de cateva ori pe parcursul recitalului. Chitaristul Charlie Marinkovich e singurul care sparge normele de imagine, cu adidasi asezonati la culoarea chitarii, parul fluturand si o camasa deschisa. Peste Ron si Lee, timpul isi rasfrange curgerea.

Iron Butterfly Iron Butterfly

Iron Butterfly Iron Butterfly

De la primele acorduri ale acestui classic-rock, sunt lamurit. Iron Butterfly nu este despre imagine, ci despre muzica. Desi line-up-ul actual este stabilit doar de prin 2006, el pare a functiona impreuna de zeci de ani. Piesele se aud "ca pe disc", asa cum obisnuim sa spunem.

Pe scena, lucrurile incep sa se miste, dar nu datorita show-ului, pentru ca formatia este statica. E vorba de sunet si de conceptie, care se misca in functie de cine se afla la comanda piesei cantate. Iron Butterfly este una din putinele formatii care ofera fiecarui component posibilitatea de a se exprima, dar nu neaparat printr-un solo extins al fiecaruia, ci prin participarea sa directa in arhitectura piesei respective. De, asa se facea muzica pe vremuri si, mai ales, asa o percepea Iron Butterfly.

Iron Butterfly Iron Butterfly

Lee Dorman, in fata tuturor, pigmenteaza trecerea de la o piesa la alta prin mici povestioare, nascute din amintirile anilor prin care a trecut. Pare un batranel sfatos, dar este un tehnician de clasa.

In spate, Ron Bushy loveste tobele ca si cum n-ar exista si ziua de maine. Clapele sunt si ele ireprosabile, iar vocea lui Martin Gerschwitz este una care-mi aduce aminte de Uriah Heep si Ian Gillan. In sfarsit, Charlie Marinkovich manuieste impecabil chitara, iar show-ul sau este acela al unui chitarist de clasa. Spatiul din fata scenei este ocupat. Ascult un "Butterfly Bleu" antologic, piesa care defineste modul trupei de a intelege blues-ul.

Charlie coboara in public, ma rog, face doi-trei pasi, pentru ca publicul este aproape. Acordurile plutesc peste sala, anuland orice alta prezenta, fie ea fizica sau senzoriala. Suntem, undeva, in '69, in fata unui Iron Butterfly in plina forta. Si cand credeam ca lucrurile se linistesc, formatia vine cu lovitura finala: "In-a-gadda-da-vida". Charlie executa ca la carte un solo si ma gandesc eu ca acesta il va inlocui pe cel al lui Ron. Surpriza, nu, pentru ca Ron incepe imediat dupa el, iar cinelele si tobele se indoaie sub loviturile sale.

Intr-un final, se termina si trebuie sa ne revenim. Dintr-o data, la finalul piesei, 2012 se lasa peste noi. Formatia a terminat, masina timpului ne-a trimis inapoi.

Iron Butterfly Iron Butterfly

Iron Butterfly mi-a oferit, probabil, unul dintre cele mai surprinzatoare concerte la care am asistat. Cum in unele cazuri se spune ca la pomul laudat nu este bine sa te duci cu sacul, aici lucrurile au stat invers. Exista trupe la care nu merita sa te duci cu retineri. Sau, daca totusi nu le poti indeparta de tine, e cazul sa le scuturi la primele acorduri pe care le auzi. Pentru ca, la Hard Rock Cafe, Iron Butterfly au aratat ca asa stau lucrurile.

Si pentru ca fost vorba de classic-rock, sa spunem ca urmatorul concert din aceasta serie aniversara va avea loc pe 29 martie, invitati fiind cei de la T-Rex.

Rock on! 

 

Foto: Bogdan Manea




Nici un comentariu inca

Pentru a posta trebuie sa fii logat.

Muzica


Muzicale

Ce gen de muzica asculti?
|Rezultate|Alte sondaje