The Black Keys - El Camino, album

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+
Reactia initiala cand am auzit Lonely Boy? Simplu. They’ve done it again. Pentru ca, desi mult asteptatul succes comercial a venit cu Brother de anul trecut (in februarie, baietii au doua concerte sold out la Alexandra Palace din Londra, loc in care incap 10.000 de oameni), The Black Keys ne bucura urechile cu muzica extraordinara de aproape zece ani.

Avand in vedere ca Brother le-a adus un asemenea succes (punem aici si niste premii Grammy si tot felul de alte bunatati), ai zice ca ar trebui sa mearga pe acelasi drum, fie el si unul superb, eclectic si bine facut, nu? Dar The Black Keys nu sunt genul ala de trupa. In loc sa recreeze atmosfera de pe al saselea lor album, cu El Camino, baietii se uita mai inapoi in trecutul lor ca trupa, la Rubber Factory si Magic Potion. O versiune mult mai matura a acelor vremuri haotice, albumul e o oda adusa acelor zile (coperta este, pana la urma, o poza cu masina care i-a plimbat pe cei doi pe drumurile Americii in primii doi ani de existenta).

In interviurile ce au precedat albumul, The Black Keys au declarat ca materialul este influentat masiv de The Clash si The Cramps. Si intr-adevar, desi nu vizibil cum ar fi sperat unii, se poate simti stilul ritmic The Cramps, oasele lor rockabilly batand in tobe. E in coloana vertebrala a Dead and Gone, asa cum spiritul The Clash se simte pe Hell of a Season cu al ei iz de reggae.

Dar cel mai mult El Camino isi ia puterea din garage rockul anilor '60 si glamul anilor '70, dintr-o combinatie delicioasa de soul, blues si gospel si dintr-o mare doza de cock-rock care cere tobe grele si chitare nebunesti. El Camino este si un album scris parca pentru a te face sa dai din solduri pe melodii ca Sister, cu influentele de motown, nu se tem sa te impinga in mijlocul unui ring de dans dintr-un bar sudist, acoperit de fum de tigara, si sa te puna sa dansezi toata noaptea.

Chitara lui Dan Auerbach iti arata calea, uneori distrosionata, uneori fracturata, aruncandu-se in solouri virtuoase sau in altele scurte si timide. Dar nu ea este vedeta. Nu. Sub lumina reflectoarelor sta Patrick Carney, la ale sale tobe. Omului probabil i-au cazut de cateva ori ochelarii de pe nas, atat de tare da in ele, atat de agresiv este stilul lui. Este, de fapt, un atac sonic, ca si cand cineva ti-ar bate cu un ciocan in ureche, dar e al naibii de bine.

Desi, cum am spus, isi cauta inspiratia in vremuri apuse, El Camino nu ar nevoie sa fie sters de praf. Sigur, Gold On The Ceiling si Dead and Gone au un iz de Magic Potion, dar chitara sclipitoare de pe Gold... si vibeul de western noir al Dead and Gone nu sunt deloc depasite. Little Black Submarine poate se transforma de la jumatate intr-o melodie care pare a veni fix de pe un album Led Zeppelin, dar felul in care evolueaza, de la o balada acustica la o explozie instrumentala, ii ofera o dinamica cu totul speciala care o fac sa fie o melodie irezistibila.

Ce ramane constant de la un album la altul este tematica versurilor. Auerbach inca scrie despre dependenta si nevoia de dragoste, inimi frante (“Everybody knows that a broken heart is blind”), femei nestatornice (Money Maker isi are locul printre cele mai bune piesele despre prostituate descurcarete). Tot constant este si faptul ca The Black Keys reusesc sa sune ca 100 de oameni desi se folosesc numai de sase corzi si doua bete de tobe (desi pe album mai apare divese instrumente, baza stat tot in chitara si tobe). Si, in timpul asta, sa scrie un album delicios cum putini ar reusi.

The_Black_Keys_El_Camino_Album_Cover.jpg

Tracklist:

1. Lonely Boy
2. Dead and Gone
3. Gold on the Ceiling
4. Little Black Submarines
5. Money Maker
6. Run Right Back
7. Sister
8. Hell of a Season
9. Stop Stop
10. Nova Baby
11. Mind Eraser

The Black Keys - Lonely Boy


The Black Keys - Little Black Submarine





Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

Muzica


Muzicale

Ce gen de muzica asculti?
|Rezultate|Alte sondaje