Sleigh Bells - Reign Of Terror, album

Share on FacebookShare on TwitterShare on Google+

Hai sa nu ne invartim prea mult in jurul cozii. Chiar am vrut sa imi placa Sleigh Bells. Si, pentru o perioada, mi-au placut enorm. Infinity Guitars, un camp minat, nu o melodie, cu chitare care te loveau ca the hammer of Gods, este delicios. In fapt, asta este punctul forte al duoului. Nu sunt destule trupe in indie, in momentul de fata, care sa te atace cu riffuri dense, nervoase, zdrobitoare. Cand dai peste ceva dens, e de faptura shoegaze. Da, exista A Place To Burry Strangers, dar e prea putin. Sleigh Bells au venit si si-au insusit fix calitatile asta. Si, in timp ce restul albumului de debut, Treats, nu m-a bucurat ca Infinity Guitars, nu pot decat sa plec capul in fata celor doi pentru originalitatea de care au dat dovada.

Pe cel de-al doilea album, Reign Of Terror, Alexis Krauss si Derek Miller si-au zis ca structurile conventionale (vers/refren/vers) nu sunt de ei. Si nici nu e nevoie sa isi schimbe prea mult sunetul. Trebuie doar sa dea volumul la maxim. Sa puna mai multe chitare. Sa iti faca urechile sa sangereze in urma unui atac sonic violent. In unele privinte, e continuarea logica a primului material. Da, melodiile suna asa cum te-ai astepta ca o piesa Sleigh Bells sa sune. Da, cand dai boxele la maxim, chitarele sunt o placere. Da, e oarecum catartic. Doar ca nu exista elementul de nou, decat pentru putin timp. Rapid, albumul cade in predictibil si, desi amuzant, nu rezista mai multor ascultari.

Si daca tinde sa fie previzibil, Reign Of Terror tinde sa fie si prea cuminte pentru ce isi propune sa faca. Incepe cu o piesa numita True Shred Guitar, un fel de tribute tongue-in-cheek la adresa inregistrarilor live care se gaseau pe aproape orice album din anii '70, Krauss urland “On your knees!” de parca ai avea o trupa de arena rock in fata, dar chitara e inca tinuta in frau. Isi denumesc o melodie, Never Say Die, dupa o piesa Black Sabbath (la fel fac si cu Leader Of The Pack, dupa piesa The Shangri-Las), dar e o masa mid-tempo care nu merge in nici o directie si care se pierde printre ultimele piese ale albumului. Piese care nu numai ca impart aceasi pasiune exasperanta pentru lipsa de directie si mid-tempo, dar au aceasi stangacie in a vorbi despre moarte intr-o incercare de a suna profund.

Pe langa riffurile devastatoare, Sleigh Bells sunt cunoscuti si pentru imaginea lor, jachete Chigaco Bulls si un aer de anti-majorete. Imagine care se regaseste si acum si care ia si o forma sonica mai consistenta. Crush are un iz de bubblegum pop (cu un strop de Common People) si urale de majorete pe fundal. Dar unde riffurile vor sa sugereze ca sunt cei dati la o parte de pustii populari din liceu, versurile urmeaza alta linie. “Heard you say suicide in your sleep, just get on with it/You were born to lose” pare a fi ceva care doar o mean girl ar spune.

De fapt, lipsa de directie de care ziceam mai sus e vizibila pe tot parcursul albumului. La fel ca si lipsa unor texturi solide si a unei subtilitati care, in mijlocul tornadei, ar fi necesara. Trupe ca Jesus and Mary Chain nu au ajuns unde sunt doar pentru ca stiu sa faca zgomot, stiu sa si scrie o melodie catchy. Si mai ingrijorator pare a fi felul in care Sleigh Bells cred ca hair metalul poate fi o sursa buna de inspiratie (Demons suna mult prea mult ca o anumita atrocitate a anilor '80). Thrash, heavy metal, da. Hair metal? Niciodata.

Tracklist:
 

01. True Shred Guitar
02. Born to Lose
03. Crush
04. End of the Line
05. Leader of the Pack
06. Comeback Kid
07. Demons
08. Road to Hell
09. You Lost Me
10. Never Say Die
11. D.O.A.

Sleigh Bells - Comeback Kid





Nici un comentariu inca vrei sa comentezi?

Evenimente promovate pe Metropotam

Locuri promovate pe Metropotam

Muzica


Muzicale

La ce festival de muzica mergi in vara lui 2017?
|Rezultate|Alte sondaje