Lou Reed & Metallica - Lulu, album

Postat de Nancy in Cronici de Albume Muzicale|27 Octombrie 2011|0 comentarii|

Cand am auzit stirea ca Metallica si Lou Reed vor colabora, am picat putin cu scaun cu tot. Din varii motive pe care suntem convinsi ca le banuiti cu totii. Lou Reed. Metallica. Perspectiva de a downloada ilegal un album Metallica. Si tot asa. Cel mai mult ne-a nelinistit gandul la combinatie. Cum se vor potrivi stilul muzical al fostului vocal Velvet Underground cu cel al trupei de metal? Cum poate sa sune o colaborare intre doi astfel de artisti? Sunt compatibili?

Cum era de asteptat, Lulu e o pastila cam greu de inghitit. Si nici nu isi incepe relatia cu ascultatorul prea bine: Brandenburg suna prea a jamming fara nici un scop final, vocile lui Reed si James Hetfield nu se potrivesc si pentru un moment te intrebi daca nu e vreo farsa de-a lui Lars Ulrich, care a dat lumii un album la deruta pentru a enerva pe oricine care incearca sa il downloadeze ilegal.

Branderburg e prima, dar nu ultima oara cand ramai nedumerit. Mai sunt destule clipe in care iti vine sa apesi butonul de stop, pentru ca nu vrei sa mai asculti nici o secunda. Primul obstacol in a asculta Lulu cap coada e faptul ca inceputul albumului suna ca si cand cineva ar fi trantit peste partea instrumentala vocea lui Reed, ca si cand, de fapt, cele doua ar veni de pe albume diferite si asta ar fi un mash-up nereusit. Ajungi pana in punctul in care te gandesti ca o idee mai buna era sa fi facut un album cu 95 de minute de feedback si pe urma iti amintesti ca Reed are deja Metal Music Machine.

Exista si problema contextualizarii. Albumul are la baza o piesa germana scrisa acum 95 de ani, despre viata unei balerine abuzate, pe care poate e bine sa o citesti/vezi inainte de a apasa play. Pentru ca altfel, versurile sunt cel putin demne de o spranceana ridicata. Ca pe Mistress Dread, cand il auzi pe Reed rostind versul “I wish you’d tie me up and beat me”. Nu e chiar ca acum 44 de ani, cand Reed nu avea 69 de ani si canta “shiny, shiny boots of leather”. Sau pe Little Dog unde scrie versuri ca “My small dog / He want what I got / Wants to run his tongue over my hot spot / Pathetic little dog”.

Dar pe masura ce avansezi in album si reusesti sa ignori (spre bine tuturor) versurile, cand vocea lui Reed ajunge sa fie mai melodica, nu atat de aspra ca pe primele cateva piese, cand Metallica parca il intelege mai bine din punct de vedere artistic pe Reed, Lulu devine chiar placut. Iti dai seama ca e un album epic, un album nu atat facut pentru a fi ascultat constant, ci ca un moft al celor implicati in proiect, moft care poate fi descris perfect prin "but it's art!". E ca un film pe care il vezi, care nu iti place per se, dar pe care stii sa il apreciezi si sa ii vezi meritele. Ii vei da nota 4/5, dar asta nu inseamna ca il vei mai vedea vreodata.