Playlistul lui Obama, Noel strikes back si cate ceva despre Richey Edwards

Barack Obama e cel mai hip presedinte. N-o spun pentru ca l-as sustine, ci pentru ca asta e felul in care vrea sa fie perceput de oricine. Din 2008, de cand a primit votul tinerilor pentru ca ii placea hip-hopul, orice lider politic simte nevoia sa fie la fel de cool. Il mai tineti minte pe liderul liberal-democratilor englezi, Nick Clegg, si cum facea bai de multime prin universitati?

Sau cum David Cameron, actualul premier englez (si in curand fostul, nu stiu cine l-ar mai alege dupa tot ce s-a intamplat in Marea Britanie in ultima vreme), intr-o incercare disperata de a nu mai parea ca un idiot absolut tot declara ca asculta ba The Smiths, ba Lana Del Rey, ba Band of Horses? Ma astept ca, in curand, noul nostru premier sa dea un interviu despre colectia lui de viniluri, doar ca sa fie si el in trend. Ah, dar am uitat, si el e mare fan Depeche Mode, iar poza in care apare alaturi de Florin Piersic Jr. si Andrei Gheorghe este... priceless.

Dar sa revenim la Obama. America e in plina campanie electorala, deci e momentul potrivit pentru niste promisiuni. Sau un playlist oficial al campaniei lui Obama cu cateva nume destul de cool. Numele bifate? Noah and The Whale, Arcade Fire, Wilco, Florence and The Machine. Cred totusi ca a gresit cand i-a pus si pe Ricky Martin si Jennifer Hudson pe lista. Williamsburg, New York nu o sa il voteze. Doar daca ii asculta pe cei doi ironic, atunci e inca foarte posibil.  

Tot in sfera politicii, The Daily Mail, un bastion al jurnalismului adevarat, l-a citat pe Noel Gallagher spunand ca totul era mai bine sub Maggie Thatcher. Ceea ce e putin absurd, avand in vedere ca Maggie a fost atat de dornica sa taie orice buget pentru cultura si sa il enerveze pana si pe scriitorul Kingsley Amis, unul dintre consilierii si (initial) suporterii ei. Evident, fiind Daily Mail, citatul nu era exact si Noel s-a grabit sa rectifice: sub Thatcher au existat muzica si arta mai bune in ciuda regimului semi-autoritar. Ceea ce e perfect adevarat. Cand media care sustineau regimul populisto-autoritar al lui Maggie se ingramadeau sa promoveze visul american folosindu-se de orice forma de cultura, in paralel, criticii lui Maggie erau teribili de acizi. Iar trupele iesite din perioada aia erau profund sociale/politice. Manic Street Preachers sunt rezultatul erei Thatcher, la fel ca si multe trupe de Britpop.

Dar nu sunt de accord cu Noel cand spune ca azi nu mai exista opozitie prin intermediul artei si ca nimeni nu mai are nimic de spus. Este genul de atitudine care devalorizeaza muzica actuala si eforturilor unor oameni foarte talentati. Probabil Noel are o problema cu lipsa unor trupe care sa provina din “clasa muncitoare”, ca el. Nu el spunea la un moment dat ca muzica lui e “mai adevarata” pentru ca vine din patura de jos? Nu avea o problema cu Blur pentru ca erau art-school kids? Cum vine asta? Daca ai un statut financiar cat de cat solid, n-ai cum sa faci muzica buna? Si in plus, Noel nu s-a uitat recent la stiri? Nu vede toate prostestele? N-a auzit cati artisti s-au implicat in proteste?

Sigur, daca se uita la Lana Del Rey, e un pic deprimat. Recent, Lana a declarat ca nu stie daca va mai scoate inca un album, pentru ca nu mai are nimic de spus. La 25 de ani, tu simti ca ai spus tot ce aveai de spus intr-un album? Care nici macar nu e grozav, e undeva inspre nereusit. Si acum, gata, ne strangem jucariile si plecam? Pe de o parte, simt nevoia sa o ajut. Si asa nu a avut de la inceput prea multe de spus. Pe de alta, imi vine sa o fortez sa mai scrie nu unul, ci trei albume, pentru ca imi e greu sa accept ca cineva atat de tanar crede ca poate sa puna punct atat de repede. Dar si Chris Martin a zis acelasi lucru dupa Parachutes si Coldplay inca mai fac muzica, poate nu trebuie sa ne impacientam inca.

Am lasat la final ceva nu atat de amuzat ca restul subiectelor. Pe 7 februarie, acum 17 ani, Richey Edwards, chitaristul (sa spunem) si textierul Manic Street Preachers, a fost vazut ultima data in viata. Se intampla in Newport, cand un taximetrist l-a luat pe Edwards din fata unui hotel si l-a plimbat prin zona inconjuratoare. In saptamana ce a urmat, se crede ca Edwards s-a sinucis aruncandu-se de pe Severn Bridge.

Nu am prins perioada Manics cu el in trupa, dar versurile si persoana lui publica m-au influentat enorm. Datoriata lui (si a lui Nicky Wire, basistul trupei), am citit enorm de multe carti. Manics au fost prima formatie cu un mesaj politic si social pe care am ascultat-o cu atentie si versurile lor m-au facut sa fiu atenta la multe probleme ale societatii. In 2008, cand a fost declarat oficial mort, m-am simtit ca si cand ar fi fost vorba despre cineva pe care l-am cunoscut personal. Adevarul este ca, atunci cand ii asculti versurile, e greu sa nu ramai cu impresia ca Richey iti pune in fata, fara jena, toate trairile lui interne. Era un om incredibil de talentat si probabil prea fragil pentru a isi duce viata in atentia jurnalistilor si a publicului.

Si oricat de rau imi pare ca a disparut, stiu ca nu se putea altfel, ca daca el nu pleca, acum Manics ar fi fost doar o amintire. Toti cei care vorbesc despre perioada aia sunt de parere ca Manics erau pe punctul de a se desparti, din cauza depresiei lui Richey, a depresiei lui Nicky (cauzata de depresia lui Richey), din cauza faptului ca ei nu mai erau uniti ca trupa. Disparitia lui Richey parca i-a ajutat sa fie mai uniti, sa isi redescopere prietenia si sa se redescopere ca trupa. Si de asta ma enerveaza orice “fan” care zice ca Manics ar fi trebuit sa se desparta dupa ce Richey a plecat. Pentru ca simt ca Richey a plecat tocmai pentru ca trupa sa continue si pentru ca tot ce au facut Manics post-Richey arata cat de puternici sunt ei ca oameni.

De asta pentru playlistul de saptamana asta, as recomanda numai Manics. Tot ce au facut ei vreodata. Cum nu se poate, va las cu alte melodii.